Reinserția SLAP, tenotomia și tenodeza sunt cele trei intervenții artroscopice prin care se tratează durerea provocată de tendonul capului lung al bicepsului și de labrumul superior al umărului, iar alegerea între ele depinde de vârstă, de nivelul de activitate, de calitatea tendonului și de leziunile asociate. Nu există o procedură mai bună decât alta — există procedura potrivită pentru un anumit pacient.
Ce presupun reinserția SLAP, tenotomia și tenodeza bicepsului?
Toate trei sunt intervenții artroscopice, realizate prin câteva incizii de câțiva milimetri, prin care se introduc o cameră și instrumente fine în interiorul articulației. Diferă prin ceea ce fac cu tendonul capului lung al bicepsului și cu labrumul de care acesta se prinde.
Reinserția SLAP înseamnă refixarea labrumului superior pe marginea cavității glenoide, cu ancore și fire de sutură, păstrând inserția naturală a tendonului. Tenotomia înseamnă secționarea controlată a tendonului capului lung al bicepsului: eliberat din articulație, tendonul se retrage în braț, iar odată cu tensiunea din el dispare și sursa principală a durerii. Tenodeza înseamnă detașarea tendonului din poziția lui de origine și refixarea lui, mai jos, pe humerus, cu păstrarea lungimii și a tensiunii normale a mușchiului.
Leziunea SLAP: unde se rupe, de fapt, labrumul superior
Labrumul este un inel fibrocartilaginos dispus pe marginea cavității glenoide, asemănător ca structură cu meniscul genunchiului. Rolul lui este să crească suprafața de contact dintre capul humeral și glenă și să mențină presiunea negativă din articulație — două mecanisme care fac umărul mult mai stabil decât ar fi altfel. Tot de labrum, în porțiunea superioară, se prinde tendonul capului lung al bicepsului.
Leziunea SLAP, prescurtare de la Superior Labrum Anterior to Posterior, este ruptura acestei porțiuni superioare, din partea anterioară până în cea posterioară a inserției bicepsului. Zona respectivă este slab vascularizată, ceea ce explică atât frecvența rupturilor la acest nivel, cât și capacitatea lor redusă de vindecare spontană. Leziunile se împart clasic în patru tipuri, după clasificarea Snyder, în funcție de cât de mult este desprins labrumul și de cât de mult este implicat tendonul.
Când este necesară operația
În prima etapă, patologia bicepsului și a labrumului superior se tratează conservator: repaus relativ și modificarea activităților care provoacă durerea, medicație antiinflamatoare la indicația medicului, fizioterapie și, mai ales, kinetoterapie adaptată. Este o etapă care nu se sare și care se întinde, de regulă, pe câteva luni bune — literatura de specialitate a Academiei Americane de Chirurgi Ortopezi (AAOS) descrie programe de recuperare care pot dura între trei și șase luni înainte de a considera că tratamentul conservator a eșuat.
O ruptură a labrumului nu se „lipește” la loc prin kinetoterapie. Cu toate acestea, un număr mare de pacienți obțin o ameliorare a simptomelor fără operație. Durerea scade, forța revine, iar umărul își recapătă funcția, chiar dacă leziunea rămâne acolo unde era. Scopul tratamentului nu este imaginea perfectă pe RMN, ci un umăr care nu doare și care funcționează.
Tratamentul chirurgical artroscopic devine o opțiune atunci când aceste măsuri nu reușesc să controleze durerea, când există o instabilitate semnificativă a tendonului în șanțul bicipital, când se constată leziuni asociate ale coafei rotatorii sau când există o leziune SLAP clar simptomatică, care limitează activitățile obișnuite.
Nu orice leziune SLAP se operează: „good SLAP” și „bad SLAP”
Este probabil cea mai utilă distincție pentru un pacient căruia i s-a spus că are o leziune SLAP pe RMN. Nu toate leziunile SLAP sunt același lucru și nu toate se operează.
La sportivii care fac mișcări de aruncare repetitiv, de la vârste fragede, labrumul superior se adaptează treptat la solicitare și devine mai lax. Este o modificare dobândită, o „lăbărțare” a labrumului, nu o ruptură traumatică — situația pe care o numim, în practică, good SLAP. Aici tratamentul este întotdeauna conservator, iar o intervenție riscă mai degrabă să strice un echilibru funcțional decât să rezolve ceva. Bad SLAP este leziunea structurală, apărută traumatic, de exemplu după o cădere pe umăr sau o smucire bruscă a brațului. Aceasta este cea care ridică problema reparării.
La această distincție se adaugă un al doilea filtru, de vârstă. Peste 30–40 de ani, franjurarea labrumului superior poate face parte din procesul normal de îmbătrânire a țesutului, fiind fundamental diferită de o leziune acută apărută la o persoană tânără. Și, în al treilea rând, există variante anatomice complet normale — recesul sublabral, foramenul sublabral, complexul Buford — pe care un ochi neexperimentat le poate interpreta drept rupturi. Recunoașterea lor corectă, pe imagistică și în timpul artroscopiei, ține de experiența medicului specializat în patologia umărului și evită intervenții inutile.
Concluzia practică: un RMN care conține cuvântul „SLAP” nu înseamnă operație. Înseamnă că merită o evaluare atentă, care corelează imaginea cu examenul clinic, cu vârsta și cu tipul de activitate.
Reinserția SLAP: în ce cazuri se repară labrumul superior
Reinserția SLAP constă în refixarea labrumului superior la nivelul glenei, folosind ancore introduse în os și fire de sutură trecute prin țesutul labral. Scopul este restabilirea anatomiei normale, cu păstrarea inserției tendonului bicepsului acolo unde se află în mod natural.
Este o tehnică rezervată, în principal, pacienților tineri și sportivilor de performanță — în special aruncătorilor — și numai în situațiile în care tendonul bicepsului este de bună calitate, iar leziunea este una structurală, de tip traumatic. Cu alte cuvinte, indicația ei ideală este exact profilul opus celui degenerativ: un umăr tânăr, cu țesut bun, la o persoană care are nevoie de întregul lanț biomecanic al aruncării pentru performanța ei sportivă. Obiectivul, în aceste cazuri, nu este doar dispariția durerii, ci păstrarea integrală a mecanicii de aruncare, în care inserția bicepsului pe labrum joacă un rol activ.
Cum decurge reinserția SLAP artroscopică
Intervenția începe, ca orice artroscopie de umăr, cu inspecția completă a articulației. Prin incizii de câțiva milimetri se introduc camera și instrumentele, iar chirurgul evaluează pe rând labrumul pe toată circumferința lui, tendonul capului lung al bicepsului, cartilajul și tendoanele coafei rotatorilor. Această etapă nu este formală: leziunile SLAP apar rareori izolate, iar ceea ce se găsește asociat schimbă frecvent planul operator.
Odată confirmată leziunea, marginea osoasă a glenei este pregătită prin avivare, până când se obține o suprafață proaspătă, capabilă să permită vindecarea labrumului pe os. Se introduc apoi una sau mai multe ancore în marginea glenei, iar firele lor se trec prin labrum și se strâng, refixând țesutul în poziția anatomică.
Deși RMN-ul, mai ales artro-RMN-ul, orientează diagnosticul, confirmarea definitivă a tipului de leziune se face de multe ori abia intraoperator, când structura este văzută direct și testată cu instrumentul.
De ce reinserția SLAP se indică restrictiv după 35–40 de ani
Literatura de specialitate arată că, la pacienții de peste 35–40 de ani, rezultatele reinserției SLAP sunt mai puțin predictibile, cu rate mai mari de durere reziduală și de rigiditate postoperatorie. Este un punct în care practica s-a schimbat vizibil, iar motivele sunt două.
Primul ține de biologie: un labrum degenerativ nu se vindecă pe os ca țesutul tânăr și sănătos. Refixarea unui țesut de calitate slabă produce, previzibil, un rezultat de calitate slabă. Al doilea este mai subtil, dar mai important: la această vârstă, sursa reală a durerii este frecvent tendonul bicepsului, nu labrumul. Reparând labrumul, menținem tendonul dureros exact acolo unde era, într-o construcție care cere protecție îndelungată.
De aceea, în această grupă de vârstă se preferă tot mai frecvent tratarea directă a bicepsului, prin tenotomie sau tenodeză. Aceeași logică este descrisă și de Academia Americană de Chirurgi Ortopezi: unele leziuni SLAP nu necesită reparare cu fire de sutură, ci se rezolvă prin eliberarea inserției tendonului bicepsului. Nu înseamnă că reinserția e o intervenție greșită — ci că indicația ei s-a restrâns la cazurile în care chiar funcționează.
Tenotomia tendonului capului lung al bicepsului
Tenotomia presupune secționarea controlată a tendonului capului lung al bicepsului, la nivelul originii sale intraarticulare. Odată eliberat, tendonul alunecă în jos, în șanțul bicipital, iar tensiunea care genera durerea dispare. Este o procedură rapidă, complet artroscopică, tehnic simplă și foarte eficientă în calmarea simptomelor.
Indicația tipică o reprezintă pacienții cu cerințe funcționale moderate, cei de peste 55–60 de ani cu activitate fizică obișnuită, precum și situațiile în care se urmărește o recuperare cât mai rapidă și un confort funcțional bun, fără o perioadă lungă de protecție postoperatorie. Este și opțiunea rezonabilă atunci când pacientul nu poate sau nu vrea să respecte restricțiile impuse de o fixare care trebuie protejată săptămâni la rând.
Tenotomia își găsește locul și într-un context mai sever: în rupturile ireparabile ale coafei rotatorilor, unde tendonul bicepsului rămâne adesea o sursă majoră de durere, secționarea lui aduce o ameliorare simptomatică substanțială chiar și atunci când coafa nu mai poate fi reparată.
Tenodeza tendonului bicepsului
Tenodeza presupune fixarea tendonului capului lung al bicepsului la nivelul humerusului, cu păstrarea tensiunii și a lungimii normale a mușchiului. Este soluția de compromis între cele două extreme: elimină porțiunea intraarticulară dureroasă a tendonului, ca tenotomia, dar menține relația anatomică funcțională dintre mușchi și os, spre deosebire de aceasta.
Procedura se realizează artroscopic. Tendonul este mai întâi detașat de la inserția lui pe labrumul superior, apoi este pregătit prin trecerea firelor de sutură în jurul lui, în configurații de tip lasou, care asigură o priză solidă fără a slăbi structura tendonului. În final, tendonul astfel pregătit este fixat cu o ancoră la nivelul șanțului bicipital sau imediat sub acesta, la o tensiune aleasă astfel încât mușchiul să își păstreze lungimea de repaus.
Prin această manevră, sursa intraarticulară a durerii este eliminată complet, pentru că porțiunea de tendon bogată în receptori dureroși nu mai rămâne în articulație, iar bicepsul continuă să lucreze aproape ca înainte, la aceeași tensiune.
Unde se fixează tendonul: variante de tehnică
Locul de fixare nu este un detaliu tehnic indiferent. Fixarea suprapectorală, realizată în șanțul bicipital sau imediat sub el, se poate face integral artroscopic, prin aceleași incizii, fără un abord suplimentar. Este varianta cea mai frecvent folosită și cea mai puțin invazivă.
Fixarea subpectorală se face mai jos, sub tendonul mușchiului pectoral mare, printr-o mică incizie separată. Argumentul în favoarea ei este că scoate tendonul complet din șanțul bicipital — o zonă care poate rămâne, la unii pacienți, o sursă de durere reziduală, mai ales când există și o tenosinovită cronică. Contraargumentul este că necesită un abord suplimentar, cu o cicatrice în plus și cu un risc, mic dar real, de disconfort local.
Literatura actuală nu impune un standard unic: ambele variante dau rezultate bune, iar alegerea ține de aspectul intraoperator al tendonului și al șanțului, de leziunile asociate și de experiența chirurgului.
Avantajele și compromisurile tenodezei față de tenotomie
Avantajul principal al tenodezei este menținerea aspectului estetic al brațului, prin păstrarea poziției corpului muscular, și reducerea riscului de crampe musculare sau de oboseală la efort. Din acest motiv este frecvent aleasă la pacienții mai tineri, activi fizic, sau la cei care doresc să evite orice modificare de contur muscular.
Compromisurile trebuie spuse la fel de clar. Tenodeza este o intervenție ceva mai laborioasă decât tenotomia și presupune o perioadă de protecție postoperatorie mai lungă: fixarea trebuie să se consolideze pe os înainte ca bicepsul să fie solicitat activ. În plus, la o parte dintre pacienți poate persista o sensibilitate în zona de fixare, care se estompează de regulă în lunile următoare. Nici tenodeza nu elimină complet posibilitatea unei modificări de contur, dacă fixarea cedează.
Ceea ce merită reținut este că ambele proceduri s-au dovedit eficiente în reducerea durerii și în îmbunătățirea funcției umărului. Diferența dintre ele nu este de calitate, ci de profil de pacient.
Reinserție SLAP vs tenotomie vs tenodeză: cum se alege, de fapt
| Criteriu | Reinserție SLAP | Tenotomie | Tenodeză |
| Profil tipic de pacient | tânăr, sportiv aruncător, leziune traumatică | persoană cu vârsta de peste 55–60 de ani, activitate moderată, cerințe funcționale reduse. | adult activ fizic, care nu vrea modificări de contur |
| Ce se întâmplă cu tendonul | rămâne la inserția naturală | este secționat și se retrage în braț | este detașat și refixat pe humerus |
| Aspectul brațului | nemodificat | posibil semn Popeye | nemodificat |
| Protecție postoperatorie | cea mai lungă | minimă | intermediară |
| Se preferă când | tendon de bună calitate, labrum reparabil, nevoie de aruncare | prioritatea este dispariția rapidă a durerii | contează forța la efort și aspectul brațului |
Dincolo de tabel, în practică cântăresc cel mai mult patru lucruri. Vârsta și calitatea țesutului decid dacă o reparație are șanse reale să se vindece. Tipul de activitate face diferența între un aruncător de performanță, pentru care lanțul biomecanic al umărului trebuie păstrat integral, și o persoană care are nevoie de un umăr fără durere pentru activitățile zilnice. Leziunile asociate, în special rupturile coafei rotatorilor, schimbă frecvent planul, pentru că protocolul de recuperare al coafei devine cel dominant. Așteptările pacientului privind aspectul brațului și efortul fizic închid ecuația.
Decizia finală se ia adesea intraoperator. Calitatea reală a tendonului și a labrumului se vede direct, cu camera, și se testează cu instrumentul — iar ceea ce se constată acolo poate să difere de imaginea RMN. De aceea discuția corectă înaintea operației nu este „ce operație îmi faceți”, ci parcurgerea scenariilor posibile și acordul pacientului pentru fiecare dintre ele.
Când operația la biceps se combină cu repararea coafei rotatorilor
Din cauza relației anatomice strânse dintre tendonul bicepsului și coafa rotatorilor, patologia lor coexistă frecvent. Instabilitatea tendonului în șanțul bicipital nu apare aproape niciodată singură: ea se asociază fie cu o ruptură a tendonului subscapular înspre față, fie cu o ruptură a supraspinosului înspre spate, pentru că aceste tendoane formează chingile care mențin bicepsul în șanț. Aceste asocieri se întâlnesc în mod special la aruncători.
Consecința practică este că tratarea bicepsului devine adesea o condiție pentru un rezultat bun pe termen lung. Un umăr la care se repară impecabil coafa, dar se lasă pe loc un tendon de biceps instabil sau inflamat, rămâne un umăr dureros. Invers, gestul pe biceps se face cel mai eficient în aceeași ședință operatorie cu reinserția artroscopică a coafei rotatorilor, fără costuri suplimentare de recuperare pentru pacient. Din același motiv, evaluarea intraoperatorie a bicepsului face parte, de rutină, din orice artroscopie efectuată pentru o ruptură de coafă — chiar și atunci când motivul principal al operației a fost cu totul altul.
Ce investigații se fac înainte de operație
Evaluarea începe cu examenul clinic, în care medicul verifică mobilitatea, forța și stabilitatea umărului și efectuează teste de provocare specifice. Cele mai folosite pentru această zonă sunt testul O’Brien, de compresie activă, și testul Speed. Niciun test clinic nu este complet specific pentru leziunea SLAP sau pentru patologia bicepsului — rezultatele lor se interpretează întotdeauna împreună, și întotdeauna alături de imagistică.
Radiografia de umăr nu arată labrumul, care este țesut moale, dar este utilă pentru a exclude alte cauze de durere, precum artroza sau o fractură. Ecografia musculo-scheletală este foarte valoroasă pentru tendonul bicepsului: permite evaluarea lui în timp real, inclusiv testarea dinamică a stabilității în șanțul bicipital. Pentru labrum, metoda de elecție rămâne RMN-ul, în special artro-RMN-ul, efectuat după injectarea unei substanțe de contrast în articulație, care crește semnificativ sensibilitatea diagnosticului. Chiar și așa, în unele cazuri diagnosticul se confirmă definitiv abia în timpul artroscopiei.
Recuperarea după fiecare dintre cele trei intervenții
Recuperarea după o artroscopie nu depinde de „operația de umăr” în general, ci de ce anume a fost fixat și de cât timp îi trebuie acelui țesut ca să se vindece pe os. Aceasta este diferența fundamentală dintre cele trei proceduri: după o tenotomie nu există nimic de protejat, după o tenodeză se protejează o fixare pe humerus, iar după o reinserție SLAP se protejează un labrum care trebuie să se vindece pe glenă.
Această diferență explică de ce doi pacienți operați în aceeași săptămână, pentru aceeași durere de umăr, pot avea programe de recuperare complet diferite. Toate reperele de mai jos sunt ordine de mărime, nu promisiuni.
Recuperarea după tenotomie și după tenodeză
Ambele permit o recuperare relativ rapidă. Mobilizarea poate începe precoce, uneori chiar din a doua zi după intervenție, iar unul dintre obiectivele importante ale acestei etape este tocmai evitarea instalării redorii articulare. Se folosesc orteze de susținere a umărului, purtate intermitent, mai ales pentru confort și pentru protecție în afara ședințelor de kinetoterapie.
Diferența dintre cele două apare la solicitarea activă a bicepsului. După tenotomie, tendonul nu mai este atașat de nimic, deci nu există nicio construcție de protejat: flexia cotului și efortul cu brațul se reiau în limita durerii. După tenodeză, fixarea pe humerus are nevoie de timp pentru consolidare, așa că flexia activă a cotului contra rezistenței și ridicarea de greutăți se reintroduc progresiv, la indicația medicului, nu din primele săptămâni.
O precizare importantă: atunci când gestul pe biceps se asociază cu repararea coafei rotatorilor, protocolul coafei devine cel dominant și dictează ritmul întregii recuperări. Este o situație frecventă, iar pacienții trebuie să știe dinainte că, în acest caz, recuperarea nu va fi cea „scurtă”, specifică unei tenotomii izolate, ci cea impusă de tendoanele reparate.
Recuperarea după reinserția SLAP
Este cea mai lentă dintre cele trei, pentru că labrumul refixat trebuie să se vindece efectiv pe os, iar acest proces nu poate fi grăbit. Recuperarea presupune reluarea progresivă a mișcărilor și creșterea treptată a rezistenței în cadrul exercițiilor de kinetoterapie.
Academia Americană de Chirurgi Ortopezi (AAOS) recomandă utilizarea unei eșarfe sau a unei orteze timp de aproximativ două până la șase săptămâni după intervenție, în funcție de severitatea leziunii și de complexitatea operației. Programul de kinetoterapie se concentrează întâi pe flexibilitate și pe recâștigarea amplitudinii de mișcare, prin întinderi blânde care previn redoarea, iar exercițiile de tonifiere a musculaturii umărului și a coafei rotatorilor se adaugă tipic începând de la șase până la zece săptămâni postoperator.
Mișcările care solicită cel mai mult reinserția în primele săptămâni sunt rotația externă și ridicarea brațului deasupra capului. Ele sunt și cele care se reintroduc cel mai prudent, sub supraveghere, tocmai pentru că o solicitare prematură poate compromite fixarea. La fel de riscantă este și flexia activă a cotului contra rezistenței, pentru că tracțiunea bicepsului se transmite direct în zona reparată — motiv pentru care ridicarea de greutăți se amână.
Revenirea la sport și la activitățile deasupra capului
Revenirea la sporturile de aruncare sau de contact se face gradat și numai după ce forța și amplitudinea de mișcare au fost recâștigate complet. Este un proces de luni de zile, individualizat, în care etapele nu se comprimă. Ca reper orientativ, sursele de specialitate descriu revenirea aruncătorilor la un program progresiv de aruncare la aproximativ trei până la patru luni de la operație, iar vindecarea completă a umărului se măsoară în mai multe luni.
Merită spus fără menajamente: revenirea la nivelul competițional anterior, la aruncătorii de performanță, rămâne una dintre cele mai puțin predictibile situații din întreaga patologie a umărului. Rezultatele sunt bune pe durere și pe funcția uzuală, dar recâștigarea integrală a vitezei și a preciziei de aruncare nu poate fi garantată nimănui, indiferent de tehnica folosită.
Pentru activitățile obișnuite efectuate deasupra capului — muncă, activități casnice, sport recreativ — prognosticul este considerabil mai favorabil, iar reluarea lor completă este, în majoritatea cazurilor, un obiectiv realist.
Riscuri și complicații posibile
Ca orice intervenție chirurgicală, artroscopia de umăr are riscuri. Ele sunt, în general, rare și tratabile, dar trebuie cunoscute înainte de a lua o decizie. Riscurile generale includ infecția, sângerarea excesivă, formarea de cheaguri de sânge, redoarea umărului și, mai rar, lezarea unor vase sau nervi din vecinătate.
La acestea se adaugă câteva aspecte specifice fiecărei proceduri. După reinserția SLAP, cele mai frecvente nemulțumiri sunt redoarea articulară și durerea reziduală. După tenotomie, modificarea de contur a brațului și crampele musculare la efort sunt cele mai des raportate — fără a fi, propriu-zis, complicații. După tenodeză, poate persista o sensibilitate în zona de fixare, iar, foarte rar, fixarea poate ceda dacă bicepsul este solicitat prea devreme.
La ce rezultate te poți aștepta
Indiferent dacă se alege reinserția SLAP, tenotomia sau tenodeza, scopul intervenției este același: eliminarea durerii și recâștigarea funcției umărului. Alegerea corectă a tehnicii, adaptată fiecărui pacient, este cheia unui rezultat bun și a unei recuperări confortabile.
Datele existente sunt încurajatoare. Atât tenotomia, cât și tenodeza s-au dovedit eficiente în reducerea durerii și în îmbunătățirea funcției umărului, inclusiv în contextul rupturilor masive, ireparabile de coafă rotatorie. În cazul intervențiilor pentru leziune SLAP, majoritatea pacienților raportează după operație o durere semnificativ mai mică și o forță mai bună a umărului.
Când să consultați un medic specializat în patologia umărului
O durere în fața umărului care nu își găsește explicația și nu cedează merită o reevaluare de specialitate. Este util să cereți o a doua opinie mai ales dacă recunoașteți una dintre situațiile de mai jos:
- durere anterioară de umăr care persistă după mai multe săptămâni de tratament corect condus;
- durere care apare la aruncare sau la ridicarea brațului deasupra capului;
- pocnituri, senzație de blocaj sau de instabilitate a umărului;
- slăbiciune la flexia cotului sau la ridicarea brațului;
- un diagnostic de leziune SLAP pus pe RMN, fără un plan clar de tratament și fără o explicație a alternativelor.
Evaluarea de către un medic specializat în patologia umărului, care corelează examenul clinic cu ecografia musculo-scheletală și, la nevoie, cu artro-RMN-ul, este cea care transformă o etichetă imagistică într-o decizie terapeutică justificată. Poți programa un consult de specialitate pentru o evaluare completă a umărului.
Întrebări frecvente
Cât durează recuperarea după tenodeza de biceps?
Mobilizarea umărului începe precoce, uneori chiar din a doua zi, cu orteză purtată intermitent. Solicitarea activă a bicepsului împotriva rezistenței se reia progresiv, pentru a proteja fixarea pe humerus. Durata totală se măsoară în luni și se individualizează. Când se asociază repararea coafei rotatorilor, protocolul coafei dictează ritmul.
Se pierde forța brațului după tenotomia bicepsului?
Nu în mod semnificativ. Mușchiul biceps are două capete, iar capul scurt rămâne intact și asigură în continuare forța pentru flexia cotului și pentru activitățile zilnice. Majoritatea pacienților nu observă o scădere funcțională relevantă. O diferență poate fi măsurată la eforturi maximale sau repetitive, motiv pentru care sportivii preferă tenodeza.
Ce este semnul Popeye și se poate corecta?
Semnul Popeye este coborârea ușoară a corpului muscular al bicepsului după secționarea tendonului, care produce o asimetrie de contur între cele două brațe. De obicei este discretă, nedureroasă și bine tolerată. Apare mai frecvent după tenotomie decât după tenodeză. Nu necesită corecție, dar poate fi prevenită alegând de la început tenodeza.
La ce vârstă se mai face reinserția SLAP?
Reinserția SLAP se adresează în principal pacienților tineri și sportivilor aruncători, cu leziuni traumatice și tendon de bună calitate. Peste 35–40 de ani rezultatele devin mai puțin predictibile, cu durere reziduală și rigiditate mai frecvente. În această grupă de vârstă se preferă tratarea directă a bicepsului, prin tenotomie sau tenodeză.
Se vindecă leziunea SLAP fără operație?
Ruptura propriu-zisă nu se „lipește” spontan. Cu toate acestea, mulți pacienți răspund favorabil la repaus relativ, antiinflamatoare și kinetoterapie: durerea scade, iar funcția umărului se ameliorează semnificativ, fără intervenție chirurgicală. Programul conservator se poate întinde pe câteva luni înainte de a fi considerat ineficient.
Care este diferența dintre leziunea SLAP și leziunea Bankart?
Ambele afectează labrumul, dar în zone diferite. Leziunea SLAP interesează labrumul superior, acolo unde se inseră tendonul bicepsului, și se manifestă prin durere. Leziunea Bankart afectează labrumul antero-inferior și este asociată tipic cu instabilitatea și cu luxațiile recidivante ale umărului.
Mai pot face sport de aruncare după operație?
În majoritatea cazurilor, da, dar gradual. Revenirea se face doar după recâștigarea completă a forței și a mobilității, ca proces de luni de zile, sub coordonare medicală. Revenirea la nivelul competițional anterior este, la aruncătorii de performanță, obiectivul cel mai puțin predictibil, indiferent de tehnica aleasă.
